Cu permisiunea domnului Liviu Andrei, afişez un crâmpei din amintirile copilăriei sale petrecute pe meleagurile comunei noastre.
" Salut
Marius!
Ai răscolit în mine un tăvălug de amintiri... Am copilărit în comunele
Fălcoiu și Reșca. Am casă în Fălcoiu și cel mai probabil în ultimii
douăzeci de ani de viață o să fiu rezident permanent cu C.I. și toate
cele, că deh! așa e olteanul, trage la origini. Amintirile sunt multe
căci se întind pe durata a multor ani de care nu poți scăpa nici să
vrei.
Despre copilăria mea petrecută la Fălcoiu, la bunici pe strada Fierasca,
aș vrea să menționez că a a avut un parfum aparte cu tente de fatalism
oltenesc și misticism. Comuna Fălcoiu a fost mereu un generator
impresionat de materie cenușie, de oameni foarte inteligenți, cu
potențial, dar care nu s-au putut remarca oficial din cauza condițiilor
grele de viață, dar și a orgoliului nemăsurat care-i macină pe olteni.
Genetic vorbind (indiferent de etnie, fie e că țigan de vatră, român sau
rudar), dacă s-ar face un studiu, coeficientul de inteligență al
locuitorilor comunei ar fi cu mult peste media țării. Nu pot uita
nicicând gustul de chisăliță, Oltețul mirific sau porecla (Pascal) care
evident că fiecare și-o moștenește după bunicul patern. Am fost cu
caprele (mai târziu am aflat că laptele de capră pe care-l uram e cel
mai sănătos), am copt porumbi pe canal, m-am îndrăgostit copilărește și
am tocit chintale de încălțăminte, cutreierând satul în care toată
lumea salută pe toată lumea. Frapant pentru mine a fost că e singurul
loc din România unde la corcodușe se spune coacăze; coacăza fiind,
evident altceva. Deși țăranul autentic nu mai e ce era, satul Fălcoiu
și-a păstrat intacte atât trăirea balcanică și stilul de viață arhaic,
desprinse parcă dn colbul Cretei lui Nikos Kazantzakis. Pot să afirm cu
mâna pe inimă că am avut o copilărie grecească la Fălcoiu. Cine nu mă
crede, să facă un drum de o jumătate de oră, pe timp de vară, pe malul
înalt al Oltețului, peste dale, de la podul de cale ferată până la podul
care face legătura cu satul Cioroiu. Este zăcământ viu, balcanic în
stare pură. E idilic. Eu am copilărit și în satul Reșca, la bunicii din
partea mamei și, deși satele sunt despărțite șase kilometri de pădure
pare o altă zonă geografică, cu alte obiceiuri și alte peisaje specific
romănățene. "
